Recunosc că am tendința de a evita autorii români contemporani, stilul lor actual nerezonând prea des cu gusturile mele dar se întâmplă ”minuni” și să ajung să trec peste ideile mele și să citesc un roman pe care alfel cu siguranță l-aș fi evitat, precum Moștenirea babei Stoltz a Alinei Pavelescu.

S-a întamplat ca in luna Decembrie să stabilesc o legătura cu editura Herg Benet iar aceștia să îmi facă bucuria de a citi o parte din cărțile propuse de ei semnate de autori români. Și nu mică mi-a fost surpinderea să descopăr că mi-au facut mare plăcere lecturile lor.

Din primele pagini, Moștenirea babei Stoltz m-a facut să simt că v-a fi  lectura anevoioasă, prin stilul unui text compact fara niciun fel de dialog, întreaga poveste fiind relatarea personajului principal. Dar am continuat și curând povestea m-a prins fiindu-mi greu să o las din mână.

Subiectul este unul ciudat dar în același timp extrem de familiar cu personajele întâlnite în viața de zi cu zi. Aș putea poate să-l asemăn cu serialul Las Fierbinți într-o variantă mai romanțată și în care personajul principal are o înclinație puternică spre filozofie si psihanaliză (ciudat,nu?). Ciudat pentru o secretară a unui primar dintr-un sat mic din Bărăgan. O femeie trecută de 30 ani ce continuă să se îmbrace destul de provocator și să-și petreacă timpul în primărie retușând manichiura sau căutând diverse pe Google. Totul începe ca o istorisire a iubirilor ei ratate sau mai bine spus iubiri neîmpărtășite, culminând cu cea mai ”mistuitoare”, iubirea pentru noul primar intitulat ”Dobitocul”.

Întreg romanul este o psihanaliză a unei simple secretare de primărie, ceea ce m-a făcut de multe ori să mă intreb cum de o simplă femeie dintr-un sat uitat de lume, crescută într-un stil simplist și fără prea multă carte, este capabilă de asemenea cugerări existențiale și de un limbaj de pe alocuri ar trebui să o depășească. În cruciada ei de a se face iubită de noul primar și de a îndepărta orice fel de concurență ar putea avea la inima Dobitocului, protagonista noastră ajunge să întâlnească un personaj cheie cu multă istorie în spate ce se preconizează a fi atât succesul ei de secretară competentă ce va aduce noi oportunități satului dar si iubirea primarului, cât și pierderea oricărui statut din satul ei natal. Devine amuzant să vezi parcursul ei în a încerca să descopere tainele sufletului omului și cum se luptă cu sentimentele ei catre un bărbat ce nu ar merita atât de multă atenție și stăruință din partea ei. Iar ea este perfect conștientă de asta.

„Visele oamenilor au oase de sticlă, atât de fragile, încât adeseori nici înşişi visătorii nu au curajul să şi le pipăie, atât de transparente, încât, atunci când le visezi, nu pe ele le vezi, ci doar pe tine prin ele. Dar hultanii, cei consacraţi şi cei în devenire, reuşesc întotdeauna să prăduiască visele altora. Le dau obsesiv târcoale, nu pentru că i-ar interesa cum arată scheletul transparent al viselor, nici pentru că, atunci când rămân singure, visele se aprind şi îşi strigă pe nume stăpânii rătăciţi, nici măcar dintr-o poftă sadică, fiindcă le-ar plăcea sunetul cristalin al osului de vis fărâmat, ci, pur şi simplu, pentru că orice carieră de hultan are nevoie de o cauză fondatoare. Chiar dacă n-au învăţat-o nicăieri – n-am auzit să existe vreo şcoală care dă doctorate în hultanism, asta e mai degrabă o vocaţie, hultanul e artist în felul lui – ei ştiu din instinct că la fundaţia oricărei opere din lumea noastră, fie şi a uneia mediocre, trebuie să îngropi un vis.”

Potrivit cum nu se poate mai bine într-un context de politică incertă, o lectura despre dramele din primăria unui sat mărunt vă va amuza teribil. Nu vă voi dezvălui aici care este moștenirea babei Stoltz dar vă asigur că este total neașteptată și ajunge să capete proporții impresionante.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *