Deși neintenționat inițial, luna aceasta s-a întâmplat să citesc consecutiv 2 cărți ce abordează aceeași temă. O temă considerată tabu atât în literatură, cât și în viața de zi cu zi, dar care nu ar trebui nici cum ascunsă sub preș. Depresia în rândul tinerilor, denumită și boala secolului, a luat amploare din ce în ce mai mult în rândul celor cu vârste cuprinse între 18-29 ani.

All the bright places o are în centrul atenției pe Violet, a cărei sora a murit de curând într-un cumplit accident, iar ea se luptă intens să treacă peste această tragedie. În același timp, în plan secund apare Theodore Finch, un tânăr chinuit de depresie, de gânduri suicidale. Cele două personaje se întâlnesc pe acoperișul liceului unde Finch o convinge pe Violet să nu sară. Povestea este despre cum cele două personaje se dezvoltă individual, cât și felul în care prezența celuilalt în viața sa are un impact puternic. Este o poveste frumoasă, dar care tratează un subiect extrem de puternic: sănătatea mintală.

După ce am terminat cartea (moment marcat cu lacrimi și multă tristețe) am aflat că autoarea, Jennifer Niven, a trăit o experiență similară în trecută. Nu m-a surprins, deoarece cartea reușește să te transpună atât de mult încât numai un om care a trecut prin astfel de suferințe poate descrie atât de intens.

În ciuda poveștii triste, cartea are numeroase momente amuzante și împinge foarte mult spre aventură și descoperirea de noi locuri și orizonturi în viață, chiar dacă aceste impulsuri vin de la un om ce nu-și mai dorește să trăiască.

Finch este un tip extrem de interesant, genul care adoptă o nouă personalitate în funcție de starea sa de spirit, se îmbracă diferit, vorbește diferit și face lucruri pe care în mod normal nu le-ar face. Personajul lui Violet este însă cumva mai simplist față de Flinch.

Este o carte care te cuprinde pe parcurs. Începi prin a o citi total detașat, apoi începi sa te implici emoțional, să citești cu sufletul la gură și în final să te lase cu sufletul un pic greu. Ador să citesc cărți care reușesc să mă facă să mă îndrăgostesc de personaje și apoi  să empatizez puternic cu ceea ce se întâmplă.

Cea de-a doua carte vine din seria de cărți propuse de editura Herg Benet: Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată de Cristina Nemerovschi. O poveste despre o tânără de 20 ani ajunsă într-un sanatoriu pentru cei cu boli mintale, unde întâlnește un grup de tineri ce suferă fie de narcisism, schizofrenie, sindrom bipolar și tot ce e mai dificil, în același timp în care ea încearcă să se repună pe picioare.

Deși Ana se luptă cu sănătatea ei, ea reușește să se îndrăgostească de un tânăr frumos care este însă într-o relație cu o femeie mai în vârstă, o scriitoare extrem de neconvențională și nonconformistă, fugită de lângă responsabilitățile de adult ale unei mame/soții.

Este extrem de interesant cum Ana povestește despre depresia și anxietatea ei (cele două merg mână-n mână de cele mai multe ori) și despre felul în care aceasta încearcă să își depășească boala cu ajutorul medicilor.

Totul se învârte în jurul pacienților și al fascinației Anei pentru tânărul frumos până când scriitoare enigmatică este descoperită moartă, însă nimeni nu știe cine este criminalul.

Două povești tulburătoare, dar care m-au ținut cu sufletul la gură și m-au pus pe gânduri. E ușor să etichetezi un om, să consideri depresia o rușine atunci când nu ai educația necesară. Să consideri nebun omul care apelează la doctor pentru că nu mai poate face față singur demonilor cu care el se luptă. Finch este considerat un ciudat și un nebun de către colegii lui de liceu, iar Ana este nevoită să se interneze într-un sanatoriu  alături de pacienți cu probleme mult mai grave.

Depresia nu este o glumă și îi afectează chiar și pe cei pe care îi considerăm fără nicio grijă și extrem de veseli. Depresia nu este o stare de tristețe pasageră sau o indispoziție care trece peste o zi, sau trece dacă îi spui acelei persoane ”n-ai nimic, o să treacă”. E dificil, dar nu imposibil să depistezi un om care suferă. Poate cândva o să învățăm să nu-i stigmatizăm, să nu-i subestimăm, ci să luăm în serios o boală care uneori este fatală, mai ales în cazul tinerilor care se izolează de exterior, simțindu-se singuri și neînțeleși.

Mă bucur că există astfel de cărți și chiar aș continua să mai citesc povești de acest gen. Ce am apreciat în special în cazul cărții All the bright places este că la finalul ei găsești o listă completă cu centre și numere de telefon de asistență pentru tinerii ce se confruntă cu astfel de probleme.

Tu ai citi o carte despre astfel de probleme?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *