Am dat startul poveștilor londoneze săptămâna trecută (despre care puteți citi aici) vorbind în principal despre o mică parte din muzeele vizitate în Londra. Și ar mai fi o mie și una de aventuri.

După maratonul de muzee am simțit că e de ajuns, că picioarele mele refuză să mai meargă în acel ritm încet și că aș prefera să mă plimb pe străzile orașului, să descopăr locuri în afara pereților.

Mi-am dorit mult să mă plimb pe străduțele din Covent Garden, un district din Westminister ce în trecut a găzduit piața de fructe și legume, transformându-se în timp în atracție turistică. O piață plină de buticuri cochete, de comercianți simpatici, terase unde poți mânca și chiar asculta muzică. Forfota de acolo are un farmec aparte și ar fi chiar păcat să nu poposiți măcar preț de câteva minute.

 

Am trecut apoi într-un spectru total opus ajungând în Camden Town. Din momentul în care am pașit afară din metrou am fost ca Dorothy „Toto, we’re not in Kansas anymore”. Totul pare mult mai haotic, mai agitat, oamenii mult mai colorați și cu stiluri din cele mai îndraznețe. Clădirile sunt acoperite de elemente ce amintesc de stilul punk, de la statui, teniși supradimensionați, picturi abstracte. Recunosc că pe moment m-am simțit un pic copleșită de schimbarea de peisaj dar e o experiență.

Aș putea adăuga în lista de atracții turistice și stadionul Wembley. Am visat să ajung la un concert în afara României, să văd ce înseamnă la nivel de atmosferă, de organizare, tot. Și s-a întâmplat ca toată această excursie să evolueze în jurul unui eveniment: concertul Adele. Știam că are o voce impresionantă și o personalitate pe măsură și nu m-a dezamăgit în niciun moment. În ciuda faptului că în ziua aceea a fost record de oameni prezenți pe stadion, 98.000 de oameni, organizarea a fost impecabilă. Cozi organizate, screening pe măsură (m-am bucurat de ficare dată când am vazut în muzee securitate care te verifica la intrare, după tot ce s-a întâmplat). Am avut însă un moment de șoc când am intrat pe stadion după securitate, nu mai vazusem niciodată un stadion de o asemenea anvergură. E greu să nu te emoționeze. Oamenii fericiți, cântau încă dinainte să înceapă concertul.

În momentul în care Adele a urcat pe scena, publicul a explodat. Scena se afla în mijlocul mulțimii iar Adele s-a asigurat ca toată lumea o poate vedea și că ea poate interacționa cu câți mai mulți oameni. Glumele și poveștile dintre piese au fost delicioase. Are o naturalețe aparte și întotdeauna m-a amuzat cât de pusă pe șotii e mereu. În prima zi a anunțat că ia o pauză de la turnee pentru a se concentra pe rolul de mamă după 100+ concerte într-un singur an, așa că mă bucur extrem de mult că am reușit să o văd.

Efectele pirotehnice, vizuale, corul, totul a fost minunat. Ba mai mult, nu am plecat simțind că nu a cântat anumite piese ce îmi placeau. Mai bine de 2 ore și a fost destul să acopere o bună parte din hiturile ei, inclusiv piesa mea preferată, coverul după Bob Dylan „Make you feel my love”, unde publicul a aprins luminile telefoanelor creând o atmosferă de vis.

La ieșire mă așteptam la o nebunie. 98mii de oameni părăsind un stadion în același timp nu e puțin. Dar lumea a avut răbdare, organizatorii alături de poliție au dirijat oamenii lăsând doar pe secțiuni să se treacă mai departe pentru a permite circulația trenurilor și ca toată lumea să ajungă în siguranță acasă. Nu doar că oamenii au înțeles și au fost super respectuoși ba chiar au profitat de moment să cânte și să glumească. Nu conta că nu ne cunoșteam, era ca și cum plecasem cu toții împreună să ne distrăm. Autoritățile deși vigilente au glumit cu oamenii, au bătut palma cu trecătorii, nu m-a deranjat niciun moment așteptarea, doar picioarele protestau de la oboseală. Nu cred că România este în punctul în care să reușească să se comporte astfel într-un asemenea moment. A durat totuși o oră din momentul în care am ieșit din stadion până am ajuns la metrou.

A fost una din cele mai frumoase seri și un concert pe care nu îl voi uita prea curând. Chiar vă recomand să încercați experiența unui concert important pe un stadion mare. E altceva.

Poveștile nu se încheie aici, încă nu v-am povestit despre British Library sau Greenwich dar urmează :D.

 

 

One thought on “Povești londoneze II”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *